Tocmai ai terminat facultatea și vrei să te angajezi în România?
Vrei să lucrezi într-un mediu plăcut, alături de o echipă tânără și dinamică?
Vrei să ai posibilitatea de a te dezvolta atât pe plan profesional, cât și pe plan personal?
De câte ori ai citit vrăjeli ca astea în descrierea unui job și mai apoi ți-a fost dovedit că există o discrepanță imensă între așteptările pe care te-au ajutat să ți le creezi și realitate?
Povestea asta începe într-o după-amiază de Iunie, o perioadă destul de agitată, dat fiind faptul că trebuia să susțin licența și, imediat după, să iau o decizie în ceea ce privește viitorul meu: rămân în țară sau accept oferta de a pleca? Am hotărât ca înainte de orice altceva, să-i acord României o șansă: o lună în care să încerc să găsesc un job satisfăcător din toate punctele de vedere.
Au fost zeci de ore petrecute analizând ofertele de pe toate site-urile, CV-ul depus de o mie de ori, interviuri programate, interviuri anulate datorită aerului de superioritate al persoanei din echipa de hr de la capătul celalalt al firului sau poate un iz de incompetență, oferte salariale care mă făceau să mă întreb de ce nu m-am oprit la 10 clase și nu m-am apucat de arat pământul (exista șansa de a avea un salariu mult mai mare) , oameni închiși la minte, angajatori cărora nu le pasă de ce ești capabil să faci de acum, ci de ce ai făcut până acum. (Ce puteam să fac în afară de internshipuri pe timpul verii, cu cele 8 ore de curs pe zi la facultatea prin care n-am vrut să trec ca gâsca prin apă, ci să rămân cu ceva din ea? Tu ce experiență aveai la 20 de ani, angajatorule “de top”? Ții minte doza aia de încredere pe care ți-a acordat-o cineva, când te-ai dus tremurând la primul tău interviu, când habar n-aveai să faci nimic din ce aveau ei nevoie, dar au văzut potențialul și te-au angajat oricum?)
Încercările mele păreau inutile și, deși speranța moare ultima, tot moare; începeam să văd din ce în ce mai clar imaginea unui troler mare târât prin aeroport și pe mine cu abaya la pachet, îmbrățișând-o pe mama, apoi căutând poarta la care trebuia să ajung ca să-mi încep drumul spre o viață fără frustrarea că am ajuns un roboțel nefericit pe tărâmul patriei. Și cum meditam eu așa asupra lucrurilor, primesc un mesaj de la soră-mea.
- Șocul #1: O poză din seria ” this could be us”, continuat cu un “but you haven’t filled our form yet..” Și un link către un formular în care primele cuvinte erau “We hire for attitude and train for skill”. Au mai contat în momentul ăla filmele pe care le aveam în cap cu mine fiind mare inginer în nu știu ce companie? Bineînțeles că nu, a fost o modalitate de a atrage oameni tineri, plini de entuziasm, atât de bine gândită, încât nici nu îmi mai păsa de postul pentru care candidam, știam doar că trebuie să ajung acolo.
- Șocul #2: Chestionarul. Conținea o serie de întrebări care, în primul rând, erau formulate astfel încât să fie foarte departe de cele standard, lucru care a adus cu el răspunsuri sincere, fără clișee gen ” Care e defectul meu cel mai mare? Păi…Muncesc prea mult..”. În plus, au fost create astfel încât să îți facă plăcere să răspunzi la ele și, totodată, te făceau cumva să treci prin cele mai marcante momente ale vieții tale, momente care au fost foarte importante în evoluția ta și te-au transformat în cine ești acum.
- Șocul #3: Prima întâlnire cu CEO-ul. Îl auzeam vorbind atât de deschis, sincer și deloc formal despre ce urma să se întâmple dacă aș fi luat parte la proiect, iar ideile pe care le expunea și modul de a gândi erau atat de aproape de ale mele, încât îmi venea să-l opresc să îl întreb dacă e real sau face mișto de mine. ( N-am făcut asta, în schimb cred că și-a dat seama singur ce gândeam, după privirea mea, asemănătoare cu cea a unei căprioare în lumina farurilor unui camion.)
Pe scurt, după o lună petrecută aici, pot să afirm că:
- There is still hope și există angajatori dornici să investească în tine;
- Nu regret nici măcar o secundă că n-am plecat din țară;
- Chiar lucrez într-un mediu plăcut, într-o echipă tânără și dinamică, unde am oportunitatea să mă dezvolt pe plan personal și profesional, însă mai există ceva în plus: oameni inteligenți care, printre altele, au știut să expună pachetul ăsta sub o formă care să nu mă facă să o resping când am văzut-o, ci să fiu curioasă și să trezească în mine dorința de a ajunge printre ei;
- E un loc în care dacă greșești o dată, nu primești instant eticheta de ” cel mai prost din curtea școlii”; (în schimb s-ar putea să o meriți dacă repeți a doua oară aceeași greșeală)
- Oamenii te ajută și își fac timp să îți răspundă la întrebări, chiar dacă poate n-au neapărat chef de fața ta în momentul respectiv și de întrebările tale de Pokemon energic, neinițiat în domeniu;
- Orice idee ai, e luată în seamă. Mai mult, dacă e una bună, e pusă în aplicare;
- Nu e nevoie să mă uit la ceas cu jind, așteptând sfârșitul programului și începutul părții ăleia din zi când pot să fac chestii care îmi plac; fac ce îmi place încă de la 8:00 a.m.
Pentru toate astea și încă multe, mulțumesc Badsi Nissan!
“De ce pleacă tinerii buni ai României în alte țări?”
Nici nu știu de ce există atât de multe polemici pe tema asta, când răspunsul e așa simplu: pentru că nu există prea mulți oameni care să plece de la premisa că, în perioada în care diplomele au ajuns să fie niște cartoane, unele mai puțin valoroase decât altele, există lucruri mai importante pe care să le cauți la un om, când vrei să faci angajări.
